Eurocetățeanul român

Categoria Actualitate, Opinii 1.396 afisari

Când eram în pragul absolvirii Școlii Militare de Ofițeri Activi „Nicolae Bălcescu” din Sibiu, am avut parte de o întâlnire stranie. Mi s-a cerut să intru într-un birou al unui șef din Școală, ce nu era acolo. Erau însă doi domni îmbrăcați în civil, care, fără nicio glumă, aduceau fiecare cu James Bond. Costume elegante de lână fină, cravate de mătase, unghiile îngrijite, aerul relaxat și încrezător.

Aceștia mă chemaseră să îmi spună că eu nu voi putea lucra niciodată pentru serviciile secrete române și că, de alfel, nici nu voi accede vreodată la funcții înalte în statul român. Toate astea, pentru că aveam un unchi, fratele mamei decedate, în America.

Amănuntul acesta biografic nu era o taină, nici măcar o surpriză, pentru că eu trecusem în autobiografie nu numai că unchiul meu există și trăiește la New York, dar și faptul că bunicul meu, tatăl său și al mamei mele, fusese cetățean american, membru al Legației Statelor Unite ale Americii la București, înainte, în timpul și mulți ani după primul război mondial.

Nu era o taină nici faptul că alți militari au fost pur și simplu dați afară din Armată pentru că un văr de-al doilea se stabilise în Germania Federală sau o verișoară se împrietenise, la Mare, cu un italian și făcuse cerere să plece în Italia. Eu fusesem cruțat, propabil, pentru că bunicul murise în deceniul patru al secolului trecut, iar unchiul american plecase din România în 1945, adică cu nouă ani înainte de a mă naște eu.

De fapt, cei doi domni, care s-au prezentat cu gradul de colonel, nu voiau doar să îmi dea vestea că mi se închid anumite trasee de carieră militară, la care, în alte condiții, aș fi putut aspira, ci să îmi și explice, direct și personal, cum stau lucrurile. Asta făcea foarte stranie toată întâmplarea. Eu nu îmi manifestasem vreodată intenția de a lucra în serviciile secrete, ori ambiția de a deveni mare șef. Nu eram nici măcar locotenent, comandant de pluton, iar domniile lor erau ditamai coloneii, cu funcții importante, cine știe pe unde. Chiar nu am înțeles niciodată de ce am avut noi trei conversația aceea confidențială.

Unul dintre ei mi-a explicat că nici nu se pune problema că eu nu aș fi de încredere, că nu aș fi loial țării și jurământului militar. Problema e că, deoarece unchiul meu este american, ei, românii, nu au cum să îl protejeze acolo unde se află și, atunci, vor putea dușmanii să mă șantazeze că îi fac rău dacă eu nu le cânt în strună.

Asta se întâmpla acum aproape 40 de ani. Dacă ar rămâne valabile aceleași criterii, nici astăzi nu aș putea lucra în serviciile secrete ori nu aș putea ocupa funcții înalte în statul român, pentru că, deși unchiul s-a dus demult dintre noi, le am pe cele două fiice ale mele în Armerica. Cu toate că ele sunt și cetățence române, nu cred că statul român le poate apăra, dacă dușmanii ar vrea să mă șantajeze că le-ar face rău. Dar, contez pe statul american să își facă datoria față de cetățenii și rezidenții săi.

Marea diferență este însă că nu numai că am alte rude în state din Europa, fără să pățesc nimic pentru asta, dar eu însumi sunt cetățean european. Este drept că sunt cetățean de mâna a doua, dar tot european se cheamă că sunt.

Desigur, mi-ar fi plăcut să fiu eurocetățean de prima mână, dar, evident, lucrul acesta nu este posibil.

Ca să ajung acolo, ar fi trebuit ca președintele și guvernul meu să fie egali cu celelale guverne europene, dar ei se complac în poziție de slugă la stăpânii cei mari, pe care îi mai păcălesc cu mici mișmașuri, cum sunt cele patru – cinci locuri de europarlamentar, în plus față de cât ar fi drept să aibă România, obținute pentru doamnele Macovei și Băsescu, precum și pentru domnii Preda și Ungureanu, toți de-ai domnului Băsescu Traian, prin falsificarea listelor electorale permanente.

Ar mai fi trebuit ca același guvern să „absoarbă” bani europeni, cel puțin până la suma pe care România o plătește anual drept cotizație de membru al Uniunii Europene, dacă nu chiar mai mult decât atât, iar acești bani să îi folosească pentru a aduce Țara în rândul statelor din Uniune, din punct de vedere instituțional, economic și social.

În loc să facă asta, președintele și guvernul meu se complac să împrumute bani pentru a-i cheltui cu prietenii și rudele demnitarilor, umplând și buzunarele bancherilor cu dobânzi adevărate și nemeritate.

Tot pentru a mă face pe mine cetățean de prima mână în Europa, guvernul de la București ar fi trebuit să îndeplinească toate condițiile, fie ele tehnice, fie politice sau de orice altă natură, pentru a pătrunde în așa numitul „Spațiu Schengen”, care mi-ar permite mie să circul ca dintr-un județ în altul în toată Europa civilizată.

Numai că asta ar fi însemnat ca și alți europeni din aceiași Europă să poată circula și trăi în România la fel de civilizat ca la ei acasă. Ceea ce guvernul meu nu vrea să se întâmple. Pentru că atunci nu ar mai putea să „aranjeze” imensul volum de contrabandă cu alcool, țigări, armamente, carne vie și alte produse foarte căutate, pe care îl păstorește astăzi și din care se îmbogățesc de-a valma interlopi și demnitari români, precum și partenerii lor de afară.

Tare mult mi-ar place să pot să dau vina pentru condiția mea de eurocetățean de mâna a doua pe Europa. Să cred că Europa nu vrea să fiu primit în Schengen, nu vrea să îmi dea bani pentru dezvoltare sau să acorde guvernului meu același respect ca oricărui alt guvern european. Din păcate, Europa nu are nicio vină aici.

Singurul vinovat pentru starea mea sunt eu, eurocetățeanul. Eu am crezut, în mod covârșitor majoritar, că aderarea Țării mele la Organizația Tratatului Atlanticului de Nord – NATO și, apoi, la Uniunea Europeană înseamnă că Europa va veni și va guverna mult mai bine România decât pot să o facă politicienii români. Asta, pe lângă garanțiile de securitate și oportunitățile de club select de state dezvoltate pe care aceste apartenențe le oferă.

Când colo, constat că Europa îmi dă doar instrucțiunile cum să guvernez mai bine, dar mă pune pe mine să îmi aleg și să îmi controlez reprezentanții în toate forurile diriguitoare. Ceea ce este deja prea complicat pentru românul mediu și majoritar. Mult mai simplu pentru el ar fi fost ca Europa să instituie dictatura binelui. Păcat însă că nu există o asemenea practică europeană.

Așa că, ori ne apucăm de treabă, ca popor, să ne autoguvernăm, conform manualului european de guvernare, ori ne predăm celui care știe cum este cu dictatura. Problema e că acesta nu are cum să fie european.

Daca ti-a placut articolul trimite-l mai departe!

Google1DeliciousDiggGoogleStumbleuponRedditTechnoratiYahooBloggerMyspaceRSS

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Statistici T5