Din jurnalul cazon al tatălui meu: URSARUL

Categoria Amintiri cazone, Despre Armata, Divertisment 2.191 afisari

Foarte brunet de felul său, căpitanul Câmpeanu nu era neam de țigan. De fapt, din familia sa era singurul mai închis la culoare. Restul erau șateni, ba fratele lui mai mic, Petre, era aproape blond.

- Mare ghinion cu omul ăsta, ziceau câte unii, mai ales șefii: ce dracu’ o fi așa negru, că dacă îl bagi într-o șatră nu mai ști care e el  ca sa îl poți scoate de acolo. Ghinionul l-a urmărit însa pe Câmpeanu și mai târziu când, neavând de lucru a cerut să fie mutat la Centru Militar al sectorului 6. Pe scurt : aici a dat exact peste maiorul Gore , cel care n-a menajat în viața lui pe nimeni, cu atît mai mult pe subordonați. Și Câmpeanu i-a fost repartizat lui Gore ca subordonat. Nici n-a apucat bine  acesta să se prezinte ca maiorul Gore s-a și dus indignat la comandant:

– Tovarășe colonel, eu n-am nevoie de țigani în birou! Luați-l, duceți-l unde vreți, numai la mine să nu-l lăsați; ăsta îmi strică colectivul.

– Dar Câmpeanu nu e țigan, tovarășe maior, e român, ca dumneata, ca mine…

– Să mă iertați, tovarășe colonel, ca dumneavoastră o fi, dar ca mine, nu!

– Măi, Gore, pentru vorbele astea ar trebui să te pedepsesc, dar n-o fac fiindcă te văd că ești nervos.

-Ba mai bine m-ați pedepsi și m-ati muta disciplinar, pentru că-vă raportez- cu “brunetul” ăsta nu stau în birou! Râde lumea de mine! Păi știți ce-mi zise adjutantul Prodea?: “Tovarășe maior, v-a pus Dumnezeu mâna în cap, v-ați procopsit: știți că tatăl lui Câmpeanu e ursar? Să-mi sară ochii dacă vă mint: știu din sursă sigură. Mamă, ce circ o să fie la Biroul 2: dumneavoastră o să fiți cu toba și el cu ursu’”.

– A zis Prodea așa?

-A zis, pa cuvîntul meu de onoare, doar știți că ăsta e spurcat la gură. N-are nimeni ce-i face. Nici dumneavoastră….

– Bine, bine, dar nu mai vedea și dumneata totul în negru.

-Ba de acum încolo, cât l-oi avea pe Câmpeanu în birou, numai așa o să văd. Dar, lasă, că știu eu ce fac: îl țin numai în teren, la verificări. De n-o să plece el singur, mare minune!

Însă căpitanul Câmpeanu n-a plecat. Om serios, muncitor, disciplinat, își  vedea liniștit și bine de treburile lui.Cu timpul și maiorul Gore s-a mai înduplecat, dar lui  Câmpeanu i s-a dus vestea că se trage din neam de ursari. Și dacă la început Gore a făcut numai aluzii la originea lui, până la urmă –mai în glumă, mai în serios- i-a spus-o în față.

-Sunteți în eroare, tovarășe maior,  nimeni din familia mea nu a avut urși. Unde ați mai pomenit dumneavoastră urși la Comana?

-Nu știu, Câmpene, mie așa mi-a spus lumea. Și lumea, o minți ea o parte, dar nu minte toată.

– Credeți ce vreți, dar vă rog, pe mine să nu mă mai faceți ursar că vă raportez!

Aiurea, Gore să-și țină gura? Avea o plăcere diabolică să-l poreclească ursar, mai ales cu alții de față.

Câmpeanu l-ar  fi raportat, dar cum să zică: să trăiți, tovarășe colonel, maiorul Gore mă face ursar! Devenea caraghios. Ar fi vrut să facă raport scris, dar știa și el de „scripta manent” și se temea: doar mr. Gore îi făcea notarea de serviciu. El muncea bine, nu-I vorbă, era conștiincios, disciplinat, dar când e vorba să ți se găsească greșeli….

Septembrie, recrutare.

Din Comana, rătăcit prin București, vine la centrul militar un țigan adevărat. Bineînțeles că ajunge în cele din urmă în fața lui Gore. Când aude de unde e, Gore începe să râdă:

-Barbule, îi zice unui plutonier, du-te și spune-I lui Câmpeanu să vină până aici!

-Câmpene, stii de unde e „blondul”ăsta? De la dumneata din comună, din Comana. Așa e, mă?

-Așa e, tovarășe maior, de acolo sânt.

– Auzi, dar pe tovarășul căpitan îl cunoști? Ia uită-te bine la dânsul..

– Parcă l-aș cunoaște, mi se pare că l-am mai văzut pe la noi, da’ mai dămult.

-L-ai văzut, l-ai văzut sigur: dânsul este băiatul lui Câmpeanu ăl bătrân, care stă lângă monument și are o casă cu fața la drum.

-Da, da, da, așa e! Acum mi-am amintit, îl cunosc bine; e de la noi din Comana.

– Pe tine cum te cheamă, mai față palidă?

– Dragnea!

– Auzi, mă Dragnea, să fii tu al dracului dacă n-oi spune drept: uite, tovarășul căpitan zice că tatăl lui are urs.  Urs viu, d-ăla de joacă pe la bâlciuri. Așa e?

Dragnea ia așa o mutră mirată, se uită la Câmpeanu care se făcuse verde la față și cu un ușor dispreț răspunde cu superioritate in glas:

-Cine să aibe urs? Nea Câmpeanu? N-are, să moară mama dacă mint!

Și sfidător, adaugă:

-Tovarășul căpitan se laudă!

 

Povestita de Vasile Danciulescu

Daca ti-a placut articolul trimite-l mai departe!

Google1DeliciousDiggGoogleStumbleuponRedditTechnoratiYahooBloggerMyspaceRSS

3 Raspunsuri la Din jurnalul cazon al tatălui meu: URSARUL

  1. :) Foarte frumos, Gabriela! Mi-a plăcut! Ceea ce este şi mai plăcut, îmi trezeşte amintiri neplăcute (la acea vreme, când s-au întâmplat), care acum pot părea trase de păr sau neverosimile, poveştile rezultate, fiind plăcute acum, chiar şi pentru cei care le-am trăit.
    Povestiţi frumos. Tatăt tău, probabil la fel de frumos, ca şi tine.

  2. Multumesc foarte mult pentru aprecieri. Sunt incurajatoare pentru mine la acest inceput de drum aici. Da, tatal meu, fost ofiter, este o persoana inzestrata din punct de vedere literar. Sper sa il fi mostenit. O sa-i transmit cu drag acest comment.

  3. neacsu marin

    Felicitari tatalui tau, a facut cel putin doua lucruti frumoase,armata si o fata.Iar tu lasa modestia, ai talent cu carul, ai mana, descrierile tale sunt minunate! Ma bucur ca ai intrat aici.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Statistici T5