Rolul croitorului în cariera ofiterului

Categoria Amintiri cazone, Despre Armata 2.028 afisari

Pe baza unor argumente solide, m-am mândrit întotdeauna că mi-am clădit cariera militară, aia care a fost, exclusiv pe merit. Cu toate acestea, dacă n-ar fi existat croitorul Polin, n-aș fi apucat să ajung nici măcar locotenent major. Adică, gradul ăla dintre locotenent și căpitan, în armata mai veche.

Am să povestesc altă dată cum am ajuns eu, locotenent și comandant de pluton, să mă am la cuțite cu ditamai locotenentul colonel și comandant de regiment. Cert este că aceste cuțite se intersectau destul de des și, atunci când se întâmpla, ieșeau scântei, de pleca lumea de lângă noi. Nu am să-i pomenesc numele comandantului respectiv, pe de o parte, pentru că nu mai este demult printre noi, iar, pe de altă parte, pentru că, deși îl contram și chiar îl luam pe sus, îmi plăcea de el, chiar îl respectam, în sinea mea, iar după ce n-am mai fost subordonatul său, aproape că ne-am împrietenit. În plus, nu despre domnia sa este vorba aici, decât incidental.

S-a întâmplat că eram comandant de gardă, cu soldați de adunătură, cum s-ar zice, care doar gardă făceau, de aproape o săptămână, încât era tare greu să îi mai motivezi să facă serviciul ca lumea. În tot cazul, eu aveam metoda mea, care se baza pe principiul că, dacă tot este să îndeplinim o misiune, fie ea și aceea de paznic al unității, atunci să o facem cum trebuie, cum scrie la carte și chiar cu plăcere, dacă se poate. Pentru aceasta, era suficient să comunic bine cu soldații și să le stric monotonia.

De data aceasta, tema a fost intervenția la incendiu. Voi ați mai făcut vreun antrenament pentru stingerea incendiului? l-am întrebat eu pe un caporal de schimb. De când am intrat în gardă, nu, mi-a răspuns el. Atunci haideți să vedem cum iese o intervenție, zic eu, subliniindu-i că regulamentul cerea să facem cel puțin un asemenea antrenament pe un serviciu de gardă. Dau, deci, alarma de incendiu și mă uit, amuzat, cum soldații, mai întâi, nu înțeleg ce alarmă este asta, după care se încurcă unul pe altul să se îmbrace, să iasă afară din corpul de gardă și apoi să se uite unul la altul, în speranța că cineva dintre ei chiar știe ce trebuie făcut mai departe.

Le-am arătat unde sunt instrucțiunile, ce trebuie să facă, le-am dat timp să se pregătească, să exerseze formarea echipelor și tot tacâmul. Apoi am mai făcut un antrenament, de data asta cronometrat, și au ieșit excelent. Chiar se vedea pe ei că le-a plăcut cum a ieșit. Erau și vioi, și motivați. Ceea ce era bine.

Pe seară, același schimb antrenat în stingerea incendiilor era în corpul de gardă, când l-am trimis pe sergentul ce era locțiitorul meu să ia în primire parcul auto. După vreo două minute, îl văd că vine gâfâind și strigând cât putea: Foc! Foc! Arde în parcul auto! Nu am avut de făcut decât să dau alarma de incendiu, să le spun soldaților că e pe bune, nu este exercițiu, după care am intrat în camera mea, să îl sun pe ofițerul de serviciu pe regiment. I-am spus că avem incendiu și că mă duc să văd despre ce este vorba.

Până să ajung la fața locului, incendiul fusese stins. De fapt, nici nu fusese mare lucru. Un caporal încercase să scoată o canistră cu benzină pe geamul unei remize, se împiedicase și vărsase canistra, cu țigara în gură. Bine că nu s-a stropit și el și că a fugit imediat de acolo. Numai că, de la benzină se aprinsese și vopseaua de pe peretele încăperii, care era de ulei și toată scena arăta a vâlvătaie mare. Norocul epocal a fost că tocmai atunci sergentul inspecta parcul auto, în vederea preluării pazei. Antrenați cu câteva ore mai devreme, soldații alertați au acționat și repede și bine. Știau fiecare ce aveau de făcut, unde sunt stingătoarele, cum să le mânuiască și cum să se completeze unul cu altul.

Nici până astăzi nu știu ce a fost în capul meu să îi antrenez pe băieții ăia tocmai în stingerea incendiului. Aș fi putut, la fel de bine, să le fac un antrenament de respingere a unui atac asupra unității, sau altceva prevăzut în regulament. Cum aș fi putut să nu fac nimic și să aștept să îmi treacă schimbul.

A trebuit să îl pun pe caporalul de schimb să le povestească ce s-a întâmplat ofițerului de serviciu și subofițerului de servicu pe parcul auto, care au ajuns acolo după mine, pentru că, în afara unui perete înnegrit și a unei podele pline de spumă nu era nimic altceva de văzut.

Bineînțeles, nu era treaba mea să fac ancheta de incendiu. Așa că am ținut pentru mine numele caporalului cu canistra, pentru că el nu prea avea vreo vină. Comandantului său, care voia să se dea cu mașina proprie pe benzina statului și care tocmai trecuse pe stradă când mă uitam să nu fi rămas vreun focar activ între remiză și gard, i-am spus că e mai bine să nu îl vadă cineva pe acolo.

A doua zi, dimineața, am adunat garda, ca de fiecare dată, și i-am dat onorul comandantului de regiment. De obicei, atunci era momentul în care el îmi atrăgea atenția că ceva nu era în regulă, cum ar fi centura strâmbă cu doi milimetri, pe uniforma unui soldat din rândul din spate, sau că eu aveam părul cam mare, iar eu îi replicam, cu glasul scăzut, dar în fața soldaților în poziție de onor, că o să îi îndrept centura soldatului de cum se termină onorul, ori că verificarea tunsului este treabă de plutonier de companie și nu de comandant de regiment. De data asta, colonelul a primit onorul, a salutat și a trecut mai departe, însoțit de ofițerul de serviciu. Ceea ce mie mi s-a părut un semn bun.

După vreo oră, primesc un telefon în corpul de gardă să mă prezint la comandant. În sfârșit, acum nu mai are cum să nu mă laude, m-am gândit eu, în drum spre biroul acestuia. Am intrat în încăperea spațioasă. Comandantul era la masa de lucru, încadrat, în semicerc, de toți locțiitorii săi, stând în spatele lui, în picioare. Iar când zic toți, mă refer la vreo șapte – opt ofițeri superiori.

În timp ce închideam ușa, colonelul nu mai are răbdare și începe: De ce nu ai luat în primire parcul auto conform regulamentului? Atâta mi-a trebuit. Căutați un vinovat și nu știți unde să îl găsiți? îl iau eu la rost. Și, fără să îl las să răspundă, continui. Cu atâția martori de față nici nu mai are rost să vă dau o declarație scrisă. Deci, rețineți! Aseară m-am hotărât să dau foc regimentului, că tot m-am săturat de el. M-am gândit să încep cu parcul auto, așa că am luat o canistră cu benzină, m-am dus într-o remiză, am vărsat-o pe perete și i-am dat foc. Eu personal am făcut asta și recunosc aici și acum, în fața dumneavoastră. Singurul meu regret este că a fost foarte bine pregătită garda, aceasta a acționat excepțional și a evitat producerea oricăror pagube.

După care am ieșit, trântind ușa de am crezut că se va sparge. M-am oprit în capătul scărilor, să îmi aprind o țigară, când șeful de stat major m-a ajuns din urmă și mi-a zis ceva, de tipul: Înțeleg că ești supărat, dar, totuși, el este comandantul regimentului și nu se face să te porți așa, de față cu toți. Poate vrei să vii înapoi să stăm de vorbă. Să începi prin a-ți cere scuze… I-am replicat că îmi pare rău, dar eu cu omul ăsta nu mai vorbesc. În plus, sunt de serviciu și am treabă. Așa că m-am dus în corpul de gardă, i-am spus sergentului să răspundă el la telefon și, indiferent cine sună, să îi spună că eu mă odihnesc, conform regulamentului, și că nu pot fi deranjat. Și nici nu am mai vorbit cu nimeni până ce am plecat acasă.

Acolo, l-am întrebat pe taică-meu dacă i-aș face rău, pentru că eu, gata, plec din armată. El era pe atunci colonel inginer, în Comandamentul Aviației Militare și se ocupa de supervizarea tehnică a Foltilei prezidențiale de avioane, ceea ce însemna o verificare serioasă a dosarului, printre altele. Cu onestitate, tata mi-a cerut timp de gândire, o zi-două, pentru că nu știa răspunsul.

Aici intră în scenă croitorul Polin.

Acesta era un om în vârstă, civil încadrat pe o funcție de croitor pentru repararea ținutei soldaților din Secția Gospodărie a Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului, prescurtat CAAT. Dar, de fapt, omul făcea tot felul de activități de croitorie doar pentru câțiva șefi. De la cusutul petlițelor de general sau călcatul pantalonilor cu vipușcă, până la croirea de costume civile.

Taică-meu îl cunoștea de o viață, de când domnul Polin fusese soldat iar tata primul lui comandant. Așa că, deși nu era așa de șef încât să poată să îi dea de lucru croitorului și, în plus, nici măcar nu era din același comandament cu el, tata apela la domnul Polin pentru a-i coase tresele de aviator pe mânecile uniformei. Iar croitorul nu îl refuza niciodată.

A doua zi după discuția cu mine, s-a dus la acesta la atelier, să își ia haina ornată regulamentar. Vă văd cam abătut, domnu colonel, i se adresează croitorul. Am și eu probleme cu băiatul, se confesează tata, ca la frizer sau la croitor. Și îi spune că vreau să plec din armată, că nu mai îmi place și de ce nu mai îmi place.

Dar, de ce nu îl aduceți la noi? sugerează croitorul. Tocmai se eliberează funcția de locțiitor al comandantului de companie pază, gospodărie și transport, că a intrat omul la Academie și este funcție de infanterist, îl informează domnul Polin pe tata. Dar eu nu cunosc pe nimeni la CAAT, spune cu regret tata, fără să respingă ideea. Lăsați, mă ocup eu, numai să vrea băiatul, îl liniștește croitorul.

Iar eu am vrut.

După numai două zile, mă cheamă comandantul de regiment, de data asta la o întâlnire între patru ochi. Uite, ți-a venit ordin să te transferi la CAAT, dar să știi că nu pleci nicăieri. Aici rămâi! Mă ocup eu! I-am râs în nas. Nu puteți face nimic! Orice pile ați avea, ale mele sunt mai mari și mai tari, l-am descurajat eu, deși știam că era înrudit, prin alianță, cu ditamai secretarul Consiliului Politic Superior al Armatei de atunci, care era, practic, între primii trei șefi din armată.

El a zis că totuși încearcă. Eu l-am lăsat să încerce, fără să îi spun ce pile aveam eu, iar după încă o zi mi-a înmânat ordinul de numire, semnat de ministru, pentru că era un transfer între comandamente subordonate direct acestuia.

Daca ti-a placut articolul trimite-l mai departe!

Google1DeliciousDiggGoogleStumbleuponRedditTechnoratiYahooBloggerMyspaceRSS

9 Raspunsuri la Rolul croitorului în cariera ofiterului

  1. Hari,acuma stiu eu de ce mi-a placut de tine de cand ne-am vazut pe paginile Ziua Veche. Esti tare in clont si principial.Stau si ma intreb cati comandanti de unitate am fi schimbat sau bagat la balamuc daca eram amandoi in aceeasi unitate.

  2. Adică, Marine, erai și tu pe principiul să nu îi dorești moartea șefului, ci să îl faci să și-o dorească singur? :)

  3. Nuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu, doamne fereste , eu am fost mai bland. Eu yiceam decat sa fac eu ulcer, mai bine sa faca el .

  4. Eu am făcut ulcer, dar abia atunci când am fost eu șef. Doar că nu țin minte să fi avut vreun subordonat care să-mi fi dat ulcerul lui :)

  5. Si eu am facut, dar sa nu spui la nimeni. Ca sa nu ma fac de ras, ca am facut ulcer, am spus ca am fost internat pentru un avort… ca prea ma … frecau sefii .

  6. C.RUSU

    Hari,acum stiu cum am ajuns colegi de grupa la sectia aviatie…Sa fii sanatos!

  7. Mi-a trecut răceala!!( terapie a fost lectura pățaniilor dumneavoastră)

  8. Tine aproape Gina. Se ia si preventiv.

  9. LoremIpsum

    Dle Neacsu, am inceput sa scriu o serie de file de jurnal din activitatea noastra, poate place si intereseaza pe cineva, am scris deja una, se numeste Lansarea, este publicata pe google docs, daca considerati ca e suficient de buna va rog sa o publicati in aceasta sectiune. Adresa este

    https://docs.google.com/document/d/1lu3KV9rf-eOF0PYErobJiAxghr1hCYjhcZmySaVp5Z8/edit

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Statistici T5