Mitraliera de pe terasă

Categoria Amintiri cazone 1.483 afisari

Fiindcă tot suntem în preajma evenimentelor din 89 hai să povestesc cum am „anihilat” un cuib de mitralieră acum 23 de ani. Imediat după plecarea Soţilor Ceauşescu cu elicopterul de pe sediul CC comandantul de Regiment ne-a adunat pe platou. Era cam in jurul orei 13, soldaţii în mod normal trebuiau să se afle la masă, au fost scoşi din sala cu mese şi adunaţi pe platoul unităţii. Comandantul unităţii a întrebat ce companie a servit masa. M-am uitat în lungul formaţiei, ştiam că mai multe companii deja serviseră masa , dar nici un comandant de companie nu a ieşit în faţă. Am ridicat mâna şi am anunţat: Compania a 8-a. Era companie TR, practic cea mai numeroasă companie, aveam 127 de oameni, 4 plutoane, nu 3 câte avea o companie de infanterie în mod normal. Comandantul unităţii ,m-a chemat şi mi-a ordonat să stabilesc 3 plutoane cu care să mă deplasez în centrul oraşului, echipaţi, cu fără armament fără muniţie, nu aveam muniţie dată la  militari până la acel moment deşi ne aflam în alarmă de luptă de aproape o săptămână. Am primit misiunea să mă deplasez pe jos cu militarii în centru pentru a preîntâmpina spargerea unor magazine sau locuinţe, pentru a proteja şi apăra câteva obiective importante printre care sediul Judeţenei de partid, actuala Prefectură, Muzeul de artă, sediul Băncii  Naţionale, sediul PTTR, sediul Radio Oltenia  CEC-ul, şi Muzeul de artă. Urma ca odată ajuns acolo să fac verificarea obiectivelor, să stabilesc atât numărul de oameni necesar pentru pază, patrulare, ca şi  punctul de comandă. Bineînţeles că nu aveam la noi absolut nimic, decât ţinuta de instrucţie. Fără raniţe, fără mâncare, fără muniţie, fără nici un mijloc logistic. Aveam doar o staţie de radio cu care urma să ţin legătura cu unitatea dar de fapt o ţineam prin telefon. Mi-am stabilit punctul de comandă în muzeul de artă pentru că aveam spaţiu pentru oamenii care se odihneau, legătură telefonică, televizor, se afla vizavi de Banca Naţională, deci supravegheam în mod direct două obiective importante, şi se afla la maxim 150 de metri de comandamentul revoluţionar din care făcea parte şi Comandantul garnizoanei,  de la vremea aceea. Am stabilit serviciile, schimburile, am raportat comandantului Unităţii şi am trecut la executarea misiunilor. Pe tot timpul deplasării oamenii strigau Armata e cu noi, ne felicitau, unii încercau să dea ţigări sau băutură soldaţilor. I-am refuzat politicos. Nu s-a înregistrat nici cea mai mică opoziţie la adresa militarilor, nici măcar un cuvinţel.

Seara au început focurile de armă  în oraş, dar cel mai mult se auzeau dinspre strada Caracal, unde se afla unitatea. Se trăgea ca la nebuni şi ne întrebam cine trage  în cine. Atunci am realizat că militarii mei ar fi fost victime sigure în caz că cineva ar fi dorit să atace unul din obiectivele luate în pază sau pe lângă care se patrula. Am luat legătura cu comandantul unităţii căci  fiind în obiectiv în afara unităţii, nu mă mai subordonam comenzii batalionului ci direct comandantului unităţii. I-am raportat că în centru se trage sporadic, pe lângă Casa Studenţilor în mod deosebit, dar nefiind în responsabilitatea mea nu ştiam ce se întâmplă cu adevărat acolo. Am întrebat ce se întâmplă la unitate, dacă e atacată, că se aud focuri de armă automată, şi ne temeam pentru viaţa colegilor. Am întrebat pe comandant dacă e cumva nevoie să vin cu oamenii în cazarmă, dar mi-a spus că totul este sub control să îmi văd de misiunea mea. A doua zi am cerut armament şi muniţie, alarmat de focurile trase în centru şi cele din unitate pentru că nu doream ca militarii mei să fie puşi în situaţia de a fi atacaţi fără a putea răspunde. S-a aprobat şi după amiaza am plecat personal la unitate să iau muniţia. Armamentul a  fost adus cu un camion din câte îmi amintesc dar muniţia trebuia să o ridic personal.  Hrana ni se aducea cu Aro şi tot cu Aro am adus şi muniţia. 

Pe 23 seara sunt înştiinţat, că undeva pe un bloc vizavi de Institutul Judeţean de Proiectare în spatele magazinului Mercur, cineva a fost văzut introducând o mitralieră într-o cutie neagră. Era deja aproape de ora 17, urma să se întunece, am notat informaţia şi am decis să o verific a doua zi pe lumină pentru a nu risca viaţa militarilor. A doua zi, dată fiind importanţa informaţiei am luat cu mine trei  militari din care unul lunetist şi m-am deplasat la IJP  de unde primisem informaţia. Acolo am găsit persoana care mă informase şi am urcat împreună sus la etajul 7 de unde puteam vedea pe terasa blocului de vizavi unde omul văzuse cutia şi mitraliera. Cu ajutorul lunetei de la PSL am putut vedea că într-adevăr, pe terasa unui bloc se vedea o cutie paralelipipedică ce putea ascunde  ceva . Omul ne-a arătat şi pe unde îl văzuse pe un individ ieşind şi pusese mitraliera în cutie ţinând-o de ţeavă. Din câte puteam observa , omul ieşise direct din casă pe geam, fiind la ultimul etaj al blocului, pe o terasă care era undeva sub nivelul ferestrei. Am lăsat lunetistul acolo cu misiunea de a ţine fereastra şi terasa sub supraveghere cu cartuş pe ţeavă, dar pârghia de siguranţă pusă cu ordin să tragă dacă va observa sau va vedea că cineva din noi, cei care plecăm acolo e în pericol. Am stabilit şi semnul prin care îl înştiinţam că totul e în regulă. Şi am plecat către obiectiv. 

Am ajuns în bloc, am urcat la un etaj mai jos decât apartamentul cu pricina  am sunat la o uşă şi am cerut detalii legate de terasa blocului, cum se poate ajunge pe ea, cine are cheia şi cine o frecventează. Am aflat că sunt practic două terase, una mai mică la nivelul ferestrelor ultimului etaj şi alta mai sus  şi că nu prea au nimic acolo, decât antenele. Cheia o deţinea exact cetăţeanul pe unde fusese observată mitraliera. Am cerut detalii despre persoana care are cheia şi mi s –a spus că e un cetăţean de încredere, etc. Am urcat la etajul cu pricina şi am sunat la uşa omului.  A ieşit în uşa un cetăţean cam la 40 de ani, m-am prezentat, l-am identificat şi eu pe dânsul. În spatele său era soţia, o femeie foarte curioasă şi parcă neastâmpărată. Voia să ştie ea tot, nu puneam eu o întrebare că ea întreba de ce întreb. Mai mult enervat decât îngrijorat i-am spus că deocamdată discut cu bărbatul casei şi dacă o să am nevoie o să o întreb şi pe dânsa. I-am explicat omului că am primit o sesizare vizavi de unele mişcări pe acoperiş şi dacă ştie ceva , a simţi sau auzit ceva . A spus că nu a auzit nimic. Am cerut cheia să verificăm, am primit-o. Aveam un soldat cu mine, unul rămăsese jos la intrarea în bloc, celălalt era lunetistul. Am ieşit pe terasă, era goală, dar sub ea, la un nivel de 1,5 m era alta pe care am observat acea cuţie pe care o văzusem de pe IJP. Întreb cum se poate ajunge pe cealaltă terasă şi îmi spune că numai prin casă pe la el, prin geamul de la bucătărie. Ne ducem către apartament şi ajunşi iar la uşă îl întreb dacă are cumva armă. Îmi răspunde că da, e vânător şi are armă de vânătoare. Îl întreb de permis, îl aduce , îi cer să văd şi arma şi merge să o aducă, iar atunci femeia întreabă din nou de ce. Nici nu ştiu când a împins-o şi i-a spus să tacă, ştiu doar că a dispărut. Vine omul cu arma, verific dacă are cartuş, seria, permisul totul era ok. Îl întreb dacă a ieşit cumva cu arma pe terasă şi a spus că nu. Îl întreb în sfârşit ce e în cutia de pe balcon. Toată discuţia asta avusese loc în tocul uşii de la intrarea în apartament.  Omul îmi spune că în cutie şi-a făcut şi el o afumătoare, că ştie că nu e bine, că e pericol de incendiu, dar şi-a luat toate măsurile, cărămidă, nisip, etc. Îl întreb când a fost ultima oară acolo şi îmi spune exact ora la care fusese raportată mitraliera. Îi cer să mergem să verificăm  şi îmi arată drumul. Eu în faţă, el în urma mea şi soldatul meu pregătit în spatele lui. Mă apropii de geam, mă uit înspre lunetistul meu, îl văd la post îi fac semn cu mâna şi dau să ies pe geam, când cu coada ochiului îl văd pe om în spatele meu ţinând încă  puşca în mână. În mai puţin de o secundă cred mi-a trecut prin cap ce ar putea gândi soldatul meu văzându-mă ieşind pe geam cu un tip civil cu o armă în spatele meu.  M-am oprit, am făcut semn spre lunetist să stea calm şi i-am spus omului să lase arma jos. Omul s-a executat fără să întrebe de ce. Am ieşit pe terasă, împreună, am verificat cutia, avea omul cârnaţi în ea, cu o seară înainte pusese altul acolo aşa i s-a părut celui din IJP că a băgat o mitralieră ţinând-o de ţeavă. Ne-am reîntors în apartament, i-am spus despre toată povestea, Şi-a făcut cruce, mi-am făcut şi eu pentru că puteam fi omorât ori eu ori el de lunetistul meu dacă ar fi fost mai nevricos sau mai iute de mână. I-am făcut semn lunetistului să coboare, am coborât şi eu şi când ne-am reîntâlnit l-am întrebat pe lunetist ce a gândit sau făcut când m-a văzut cu omul acela cu arma în spate. Mi-a spus că îl avea în vizor şi dacă făcea o mişcare bruscă trăgea. Am fost poate la câteva secunde  sau poate un gest de o dramă.

Acum, după ce am văzut şi auzit atâtea, după ce atâţia eroi ai Revoluţiei civili sau militari născuţi înainte sau după revoluţie flutură carnetele cerându-şi drepturile, unii pentru acte de eroism alţii pentru greşeala altora, mă gândesc că eu am ratat ocazia. Dar sunt în viaţă şi nu am pe conştiinţă nici o victimă. Nici un soldat din comanda mea nu a fost rănit sau nu a rănit pe cineva. Am avut doi răniţi  din compania mea, dar erau din plutonul rămas în cazarmă, care a acţionat sub comanda altcuiva când s-au întâmplat evenimentele. Cei care au stat sub comanda mea nici măcar nu au executat foc pentru că le-am spus în mod expres să nu tragă decât atunci când văd pe cineva în mod clar  executând foc asupra lor sau a unui coleg. A fost totuşi o excepţie şi o să povestesc despre ea peste câteva zile. Aşa se scrie istoria.

Daca ti-a placut articolul trimite-l mai departe!

Google1DeliciousDiggGoogleStumbleuponRedditTechnoratiYahooBloggerMyspaceRSS

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Statistici T5