La aniversare

Categoria Amintiri cazone, Despre Armata, Istorie 2.052 afisari

lm_cantemirPe 23 ianuarie 2013 se împlinesc 40 de ani de când am fost primit în Partidul Comunist Român. Parcă a fost ieri… Probabil că, odată cu înaintarea în vârstă, amintirile se duc tot mai încolo. Peste vreo zece ani îmi voi aminti cum mă jucam la grădiniță…

Ar fi mai bine să vă întrebați cum de țin minte data aceasta și evenimentul asociat ei, în loc să trageți direct concluzia că sunt un comunist inveterat, nostalgic și habotnic, care dorm cu carnetul de partid sub pernă și visez la vremurile demult apuse. Realitatea este că mai am și acum carnetul de partid comunist, dar nu știu pe unde este, că nu m-am uitat la el de decenii. De fapt, nici pe vremea valabilității lui nu prea mă uitam la el. La un moment dat, am avut performanța de vreo douăzeci de luni fără semnătura pentru plata cotizației, pentru că mi se părea suficient că o plăteam. Ce rost avea să mai umblu cu carnetul după mine, la semnat.

În tot cazul, momentul primirii mele în partid a fost unul memorabil. Nu numai pentru mine, cât și pentru toți cei implicați, ba, chiar și pentru cineva din afară. O să vă spun imediat totul. Cu memorarea datei este simplu: țin minte toate datele și întâmplările din luna ianuarie, indiferent de an. Așa m-am obișnuit, probabil pentru că este luna în care m-am născut.

Deci, eram în ianuarie 1973. Abia veniserăm din vacanța de iarnă, în clasa a XII-a, la Liceul Militar Dimitrie Cantemir, Breaza. Asta însemna că aveam încheiat primul trimestru din acel an școlar. Iar eu îl încheiasem cu nota 10 la Purtare. Ceea ce era important pentru subiectul povestirii, pentru că și ultimul trimestru din clasa a XI-a îl încheiasem tot cu 10 la Purtare, spre deosebire de trimestrul al doilea, când luasem doar nota 9, fiindcă nu puteau să îmi dea direct 10, după ce în primul trimestru primisem nota 3 la Purtare. Deci, ca să fii primit în partid ca elev de liceu militar, trebuia să fii nu numai major și elev remarcabil, dar și disciplinat, iar disciplina se măsura, ca în orice liceu, prin nota la materia Purtare.

Așa că secretarul de partid al organizației de bază care includea și elevii m-a anunțat că Partidul mă vrea în rândurile sale și că trebuie să fac o cerere în acest sens. De fapt, trebuia să întocmesc un mic dosar, în care să se afle și autobiografia, și ceva recomandări. Ceea ce am făcut. Dacă nu ați trăit pe vremea aceea în România, sau dacă nu ați fost membri ai partidului unic de atunci, ați putea crede că ceea ce vă povestesc eu acum ar fi fost ca pregătirea pentru un ritual de inițiere într-un cult religios. Nimic mai puțin adevărat. Numai cei mai buni elevi erau primiți în partid din liceu. Este drept că, în următorii trei sau patru ani de școală militară, până să ajungă ofițeri, aproape toți elevii erau primiți în partid, din motive evidente, atâta vreme cât era vorba de partidul-stat. Dar, în liceu, erau făcuți comuniști doar ce cei mai remarcabili.

Deci, era vorba doar de prestigiu. Și de orgoliu de elev bun la carte sau la altele, cum era cazul meu, care nu mai fusesem premiant din clasa a IX-a, dar conduceam și cenaclul literar, și revista liceului.

Le mulțumesc celor care au rezistat tentației de a se opri din lectura acestei scrieri, în fața atât de complicatei puneri în scenă, lungită cu atât de multe explicații. Iar răsplata pentru strădania și perseverența lor este că am să povestesc acum direct din sala de ședințe, unde a avut loc adunarea organizației de bază de partid comunist de primire de noi membri.

Eram mai mulți potențiali primiți, eu fiind primul pe listă, în ordine alfabetică. Deci, secretarul de organizație, un profesor, citește cererea mea de primire în partid și apoi invită membrii organizației să îmi pună întrebări. Dacă ne-am fi aflat într-o organizație de partid generică, cea mai grea întrebare ar fi fost de ce vrei să fii membru de partid. Și era dificilă, pentru că nu puteai să fii sincer și să spui că vrei să intri în partid ca să își fie bine, ci trebuia să fii ipocrit și să zici că vrei să contribui la … orice făcea partidul pe atunci. Dar, în cazul meu, nu mi s-a pus această întrebare, pentru că ne cunoșteam unii cu alții destul de bine. În schimb, am fost întrebat de îndatoririle și drepturile statutare. Înainte de a răspunde la aceste întrebări, un coleg ceva mai deosebit, care a și murit nu mult mai târziu, în condiții misterioase, în munți, se ridică și mă întreabă ceva de genul: „În caietele sale filosofice, Lenin arată că…” și citează din memorie ce arăta Lenin. „Ce părere are candidatul despre scrierile lui Lenin cu privire la…?” pune el, în sfârșit întrebarea.

Sincer să fiu, habar nu aveam că Lenin scrisese „Caiete filosofice”, d-apoi să le mai fi și citit. Ca să nu mai vorbesc despre studiul lor aprofundat! Deci, răspunsul corect la această întrebare ar fi trebuit să fie: nu știu, nu am citit, dar am să mă documentez în viitor și vom putea purta o discuție după aceea.

În loc să fac asta, enervat fiind la culme că trebuie să recunosc faptul că nu am habar de ceea ce vorbea un coleg de-al meu, când mi-a venit rândul, am spus, textual: „Dacă a fi primit în Partidul Comunist Român înseamnă să studiezi caietele filosofice ale lui Lenin și să fii în măsură să răspunzi la întrebări tâmpite, atunci prefer să nu fac parte din acest partid!” Și m-am așezat pe scaun.

Peste liniștea mormântală ce s-a lăsat, cel ce conducea, de la prezidiu, adunarea, a zis, cu jumătate de glas: „Răspunde, măcar, la celelalte întrebări”. „Nu răspund la nicio întrebare!” m-am ținut eu ferm pe poziție, fără să mă ridic măcar în picioare. Reprezentantul Comitetului de Partid era un ofițer cu care nu avusesem de-a face până atunci. Omul, tot de la prezidiu, propune să fiu lăsat în pace și să trecem la candidatul următor. Dar, profesorul intervine cu ideea că procedura statutară trebuie continuată, în sensul că, după întrebări și răspunsuri, sau, mă rog, după întrebări, urmează discuții și apoi supunerea la vot a cerereii mele de primire în partid. Așa că s-a deschis dezbaterea despre mine și am avut surpriza să aud păreri pozitive de la colegi pe care nu îi aveam aproape, adică nu îmi erau și prieteni. Ceea ce a dus, apoi, la un vot aproape unanim de primire a mea în Partidul Comunist Român, cu unul singur împotrivă, al celui cu Lenin.

Nu mult după aceea, mă cheamă la el secretarul Comitetului de Partid pe liceu, un colonel ce a ajuns el însuși comandantul liceului, câțiva ani mai târziu. Mă invită să iau loc și îmi spune: „Urmează să vii mâine la ședința comitetului, pentru confirmare. Și aici ți se vor pune întrebări. Iată, pe hârtia asta ai întrebările pe care le vei primi, în ordinea în care vor fi puse. Și, acum, iată pe hârtia asta răspunsurile. Te rog doar să citești numai ce scrie aici, în timpul ședinței. Nu ai nimic altceva de spus. Da?” Ceea ce, evident, am făcut. Așa că, după ce am fost primit în partid, am fost și confirmat.

La ieșirea de la ședința de confirmare, mă aștepta pe hol ceistul, adică ofițerul de contra-informații, deci de Securitate. Acesta mă felicită pentru reușită și mă anunță că, din acel moment, mă va lăsa în pace, pentru că, membru de partid fiind, nu mai poate să se ocupe de mine decât cu aprobarea Consiliului Politic, ceea ce nu va cere.

De ce se ocupase el de mine până atunci, este o altă poveste, legată și de nota 3 la Purtare, în trimestul întâi al clasei a XI-a. Dacă vă interesează, vă voi spune și această poveste. Altădată.

 

Daca ti-a placut articolul trimite-l mai departe!

Google1DeliciousDiggGoogleStumbleuponRedditTechnoratiYahooBloggerMyspaceRSS

8 Raspunsuri la La aniversare

  1. Amintiri,
    Amintiri de cand eram doar copii,
    Amintiri din vremea cand visam.
    Primirea in partid intro institutie militara de invatamant reprezenta recunoasterea( mai pe vrute, mai de nevoie) a unor merite si de cele mai multe ori era direct legata de rezultatele la invatamant.
    Sa fim seriosi, cine nu se mandrea cu rezultatele pe care le avea mai ales in conditiile concurentei dintr-un liceu militar unde valoarea chiar era apeciata.
    Cu stima si respect,

  2. Cel puțin din perspectiva întâmplării povestite, ai zice că PCR era partidul meritocraților. Ceea ce nu era așa, decât în parte.

    Este adevărat că PCR a avut o politică de atragere a valorilor și chiar de formare a elitelor, dar numai până la punctul în care nu era afectat sistemul discreționar și centralizat de luare a deciziilor. Adică, merituoșii aveau datoria de partid să pună în practică, cât mai bine și mai deștept, deciziile vârfului piramidei, oricât de idioate ar fi fost acelea.

    Este drept că la 18 – 19 ani nici nu te gândeai la așa ceva, ci numai la prestigiul de a face parte dintre cei „aleși”. Cu rezerve, în cazul povestit aici.

  3. neacsum

    Hari, prietene, tu nu ai putut sa fii un om normal ? Ne-am adunat aici toti „ciudatii”. Ma faci sa vin si eu cu exemple si nu o sa mai intre nimeni pe aici, ca sa nu se molipseasca.

  4. Vorbim despre vremuri demult apuse, Marine. Au mai rămas numai poveștile din ele. Iar, în ceea ce mă privește, am ales, deocamdată, cele mai cuminți întâmplări. Deosebite, dar cuminți.

  5. Dacă tot suntem la o mică ședință, vă pun și eu o întrebare: cum de ați obținut nota 3 la purtare în primul trimestru din clasa a XI-a??

  6. Mulțumesc pentru interes și întrebare. Cum ziceam, a fost o chestie legată de poliția politică a vremii, pe care am să o povestesc cât de curând. În principiu, nota 3 la Purtare a fost un compromis favorabil, pentru că, inițial, erau hotărâți să mă dea afară. Ce vremuri!

  7. Despre partidul de pe vremuri, tinerețe , aripi, năzuințe: puțini sunt, cred, cei care au avut convingerea că se va putea vreodată și „altfel”.
    Primirea mea s-a făcut cu vreo doi ani mai devreme decât la dumneavoastră, nu-mi amintesc ziua, era iarnă, poate , cumva, ianuarie/februarie, după prima sesiune , aveam note mari și vorbeam bine, a spus un „tovarăș„ de la partid, și-apoi, filoloagele totdeauna au fost un pic mai altfel decât alte studente.
    Am niște amintiri foarte interesante- atunci puteam să „urc„ într-un fel , pentru că oportunități au fost.
    Nu mă interesau.
    Mi-am păstrat drumul, dar mi-am cunoscut profesorii în acele lungi și încrâncenate ședințe( eram delegata studenților în consiliile lor de profesori- doctori, redactor-șef la revista pe care am înființat-o„Juventus„).
    Nu m-a tentat politica vremurilor, n-o înțelegeam sau nu mă atrăgea. Am ales să fiu profesoară.
    Carnetul roșu l-am sfâșiat în 89. Nu mi-a adus niciodată vreun avantaj.
    Niciodată.
    Un tovarăș , devenit, imediat după decembrie, domn și membru interesant al unui partid istoric , șeful comisiei de repartizare a absolvenților, mi-a promis, că „mă lasă la dispoziția Ministerului,conform mediei ( eram a opta dintr-o uriașă serie), căsătorită și cu un copil mic.
    M-a mințit.
    M-a repartizat ultima.
    Din oficiu.
    Așa am intrat într-un lung și nesfârșit „război „ cu Ministerul Învățământului.
    Am învins , după un concurs greu.
    Dar nici chiar atunci.
    Ci după încă o „bătălie„ cu alți doi tovarăși, aflați în scaune foarte înalte.
    Astăzi, unul dintre ei are o universitate particulară.
    De asta nu este istoria punctul meu foarte.
    Să-mi scuzați , vă rog, vorbăria.

  8. Îmi pare rău că v-am trezit astfel de amintiri, domana profesoară. Ce țin eu minte de atunci, altceva decât întâmplările propriuzise, este că mă distram copios pe seama tuturor care luau prea în serios „partidul” și pe cei ce îl reprezentau, la nivelul nostru, al vulgului. De exemplu, la repartiția din școala militară, știind că sunt acceptate pilele, nu am avut nicio tresărire să îmi pun singur o pilă. Și a mers. Asta nu înseamnă că nu compătimesc alături de dumneavoastră pentru necazurile și obstacolele peste care a trebuit să treceți, cu familia cu tot.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Statistici T5