Politia politică în anii 1970

Categoria Amintiri cazone, Despre Armata, Istorie 2.412 afisari

Ceausescu N GeneralÎntr-o povestire anterioară, am amintit că, în primul trimestru al clasei a XI-a, am primit nota 3 la materia Purtare și că acea notă era intim legată de ofițerul de contrainformații al Liceului Militar Dimitrie Cantemir, din Breaza, care m-a lăsat în pace doar atunci când am fost primit în Partidul Comunist Român. A venit acum vremea să vă povestesc despre acele întâmplări, așa cum, de altfel, am și promis că voi face.

O distinsă doamnă profesoară mi-a dat un imbold elegant, într-unul din comentariile domniei sale la povestea anterioară, să vă spun cum a fost cu nota aceasta. Dar, adevăratul declanșator al prezentei povestiri este un anonim care a avut idioțenia să îmi conteste povestirea anterioară exact în comentariile din subsol și să mai și pigmenteze acea contestație cu epitete supărătoare la adresa mea. De obicei, nu spun despre niciun anonim că este idiot, mai ales că ar putea fi, la fel de bine, o doamnă. Și, tot de obicei, nu spun despre nimeni că este idiot, atât pentru că s-ar putea să greșesc, dacă mă iau doar după o singură idioțenie pe care a comis-o, cât și pentru că, dacă este întradevăr așa, tot nu l-ar duce mintea să înțeleagă ce spun despre el. Iar ceilalți oricum își dau seama de nivelul său scăzut de inteligență, astfel încât nu mai trebuie să le spun și eu cât de idiot este acela.

Am făcut precizările acesta pentru a da credit respectivului anonim că mi-a stimulat scrierea de față. Dacă vă întrebați de ce este o idioțenie să contești veridicitatea unei povestiri și să îl mai și înjuri pe povestitor în subsolul articolului său, este pentru că un asemenea comentariu ajunge imediat la gunoi, deoarece nu o să stau și o să îl las pe unul ca acesta să mă înjure la mine acasă. Deci, cel care a scris un comentariu de asemenea factură a făcut muncă degeaba, căreia i se mai zice și muncă de om prost.

Deci, s-a întâmplat cam așa.

Prin 1971, unul din generalii de frunte ai armatei române a fost „epurat” sub acuzația de trădare de țară. Nu o să discut aici cazul său, ci doar vă spun că a fost judecat, condamnat la moarte și, după ceva închisoare, garațiat, pe parcursul câtorva ani. General activ nu a mai ajuns niciodată. Pe timpul cât se afla în investigare, cineva și-a adus aminte că generalul nostru avea un băiat ce fusese elev la Liceul Militar Dimitrie Cantemir și de unde fusese transferat la un liceu bucureștean, chiar înainte de arestarea tatălui.

Așa că ofițerul de contrainformații din liceul militar a făcut propria sa investigație. Singurul capăt de acuzare serios ce i s-ar fi putut aduce băiatului a fost că, într-o expoziție de imagini dedicată aniversării a 50 de ani de la crearea Partidului Comunist Român, în mai 1921, ar fi scris pe una din fotografiile afișate acolo „Cismarul general”, indicându-l astfel pe Nicolae Ceaușescu, pe când era șeful partidului din Armată și interacționa cu trupele.

În mai 1971, nota respectivă rămăsese pe fotografie câteva zile, până când cineva să se sesizeze și să dea jos expoziția astfel compromisă, așa că știam de existența ei de pe atunci, dar nu comentasem subiectul cu nimeni. Acum, ceistul, cum i se zicea contrainformatorului, prinsese aripi să demonstreze că tocmai fiul generalului epurat era cel ce scrisese acea remarcă pe fotografia șefului suprem. Ca urmare, s-a apucat să-i descoase pe foștii colegi, rămași în liceu, să vadă care ce știe.

Între cei descusuți m-am aflat și eu. În loc să fiu băgat într-un beci izolat fonic, unde să fiu torturat până ce mărturiseam că știu cine a scris ce era scris pe poză, am fost invitat, conspirativ dar politicos, în biroul ofițerului ceist, unde acesta a pus muzică în surdină la radio, m-a servit cu o cafea bună, un pahar cu apă rece și chiar cu o țigară. Aceasta din urmă am refuzat-o, pentru că, la 17 ani, eu aveam deja țigările mele și nu voiam să le schimb. Asta, în condițiile în care fumatul era strict interzis în liceul militar.

Printre rotocoalele de fum de țigară și în aburii de cafea aromată, am fost întrebat ce știu despre fotografia respectivă. I-am spus cinstit omului că o văzusem în expoziție și chiar mă mirasem că au trecut atât de multe zile până să o scoată cineva de acolo, fiind convins că nu putea fi altă cauză decât că nimeni dintre autorități nu se uitase la expoziția de pe holul unde fusese instalată. Adică, biata expoziție nu le atrăsese interesul. Dar, cu siguranță, nu știam cine comisese sinceritatea de a-și așterne gândurile pe poză. Nu fusesem de față la săvârșirea sacrilegiului și nici nu auzisem vreo mărturisire din partea vreunui făptuitor.

Destul de stângaci, după părerea mea de atunci și chiar și de acum, ceistul m-a tot întrebat ba una ba alta, până să ajungă, iar și iar, la ce știu eu despre poză și text. Problema cu el era că nu mă credea că sunt sincer, deși eu chiar așa eram. Apoi, s-a dat bătut, în aparență, și m-a lăsat să plec. Doar pentru a mă chema câteva zile mai târziu, pentru a avea exact aceiași discuție, în exact același cadru intim de cafenea. La acea nouă întâlnire, eu am fost la fel de sincer, deci la fel de constant ca la prima, inclusiv în ceea ce privea marca țigărilor.

Abia la cea de-a treia întâlnire, a venit cu încercarea de a mă convinge că băiatul generalului fusese cel ce scrisese „Cismarul general” pe poza cu Ceaușescu militar. Mi-a arătat un caiet de teze de-al băiatului și am comparat împreună literele din poză cu cele din teze, ceistul subiliniind asemănarea izbitoare dintre anumite litere. M-a îndemnat să folosesc și o lupă mare, ca cea a lui Sherlock Holmes. Mai ales punctul pe i, scris ca un cerculeț, era foarte personal, atât în caiet, cât și pe poză. La care, eu, mucalit, zic ceva de genul: ce nevoie mai aveți de mine, dacă sunteți convins că ați găsit vinovatul?!? Răspunsul a fost oarecum descumpănitor, în sensul că, oftând a om necăjit, ofițerul îmi mărturisește, ca unui prieten apropiat, că are dificultăți să îi convingă pe superiorii săi și că i-ar prinde bine o declarație din partea mea, cum că așa este, cum rezultă din comparația scrisurilor, că făptașul este băiatul generalului. Oftând la rândul meu, i-am spus că îmi pare imens de rău că nu pot să îl ajut, deși aș vrea cu toată prietenia, dar eu nu sunt grafolog, să dau verdicte pe analiză de scriere, chiar dacă, la prima vedere, cele două eșantioane par asemănătoare.

La următoarea întâlnire mi-a arătat un raport de grafologie, cu antet și ștampilă, din care rezulta că scrisurile au fost făcute de aceiași mână. Acum, voia de la mine să declar, în scris, că „știu” că acel băiat și nu altcineva a fost autorul notei pe poza cu Ceaușescu. Bineînțeles că am refuzat să zic că știu ceea ce nu știam, pentru că nu fusesem acolo și basta. Cum l-am văzut exasperat de îndărădnicia mea, m-am oferit să îi spun cine îi făcuse cizmele cu cremă neagră statuii albe a lui Dimitrie Cantemir din holul blocului învățământ, sau cine îi rupsese un deget aceluiași personaj de ghips, ceea ce era un fel de autodenunț. Nu a fost deloc interesat, dar l-am convins că nu voi spune niciodată altceva  decât ceea ce știu. Așa că m-a lăsat în pace. Cel puțin cu interogatoriile.

La puțină vreme după aceste întâlniri, într-o seară, s-a realizat un „flagrant” în sala noastră de clasă, după „stingere”, când ofițerul de serviciu a intrat în clasă și a găsit mai mulți elevi, printre care mă aflam și eu. Dintre cei șapte – opt care eram pe acolo, ofițerul a venit la patru dintre noi și ne-a cerut să îi arătăm ce aveam prin buzunare. La unul a găsit un pachet de cărți, iar la mine vreo 70 de lei. Ne-a luat cărțile, banii și ne-a notat numele și apoi a plecat. Curând după aceea, ne-au fost chemați părinții celor patru la școală și, în biroul comandantului liceului, care era un general bonom de altfel, ni s-a adus acuzația că jucaserăm poker pe bani.

Ceea ce era, în principiu, adevărat. Numai că nu fuseserăm prinși. Ca urmare, în loc să aducă dovezi adevărate, pe care nu le avea, ofițerul ce fusese de serviciu în noaptea cu pricina a inventat un scenariu și a adus, ca martor, un caporal, ce era comandantul gărzii și care îl însoțise pe ofițerul de serviciu în raita sa prin liceu. Discuția s-a derulat cam așa:

Ia spune, tovarășe locotenent major, ce ai găsit în controlul făcut acum două zile?” îl somează generalul pe ofițer.

Raportez că am intrat pe holul claselor a XI-a și am văzut o ușă cu geamul acoperit cu o pătură, pe sub care se vedea lumină. Când am intrat, am văzut că și geamurile sunt acoperite cu pături, iar în clasă se aflau cei patru elevi prezenți aici”, zice locotenentul major.

Minte, tovarășe general”, sar eu în sus. „Nici vorbă să fie pături în geam sau pe ușă. Iar ușa era descuiată, pentru că nu aveam nimic de ascuns. Și, în plus, eram mai mulți în clasă decât noi patru.

I-auzi ce zice elevul, tovarășe locotenent major”, se miră generalul. „Care este, până la urmă, adevărul?

Am un martor, tovarășe general”, se apără ofițerul. „Este comandantul gărzii”.

Să vină martorul!” ordonă generalul. La care, intră caporalul, ce aștepta cuminte la ușă.

Cum a fost?” întreabă generalul.

Păi, mergeam cu tovarășul locotenent major și am intrat în clasa cu lumina aprinsă, să vedem cine este acolo.

„Și, cum, ați intrat așa, dintr-o dată?” insistă la detalii generalul. „Da...” vine răspunsul șovăitor, ca atunci când nu ai înțeles ce nu a înțeles cel căruia i-ai spus ceva.

Așa este că era ușa încuiată?”, pune întrebarea lămuritoare locotenentul major. „Așa era!” își aduce aminte, ca după o iluminare, caporalul, deși, la vremea respectivă, ușa era doar închisă, nu încuiată, iar sosirea celor doi fusese anunțată de zgomotele de pe hol. „Și cum erau geamurile?” vrea să se lămurească generalul. „Deschise?” șovăie caporalul. „Aveau ceva pe ele?” insistă generalul. „Nu știu”, se dovedește prudent caporalul. „Așa este că aveau pături în geam, să nu se vadă lumina?” îl conduce spre „adevăr” locotenentul major. „Așa este”, se arată, din nou, străfulgerat de amintiri renăscute, caporalul. „Și, câți elevi erau în clasă?” vrea să știe generalul. „Mai mulți”, mărturisește caporalul, din nou șovăielnic. „Așa este că erau doar cei patru de aici?” îi zice locotenentul major. „Așa este!” răspunde caporalul.

După care, generalul conchide, de față cu părinții noștri: „Vezi că tovarășul locotenent major nu minte?” Și îl dă afară pe caporal.

Haideți să trecem mai departe! Zii, tovarășe locotenent major, ce ai găsit în clasă!

Cei patru jucau poker pe bani” vine acuzația ofițerului.

Minte, tovarășe general”, sar eu din nou în sus. „Nu mint, am cărțile și banii aici”, se apără locotenentul major, și arată la toată lumea pachetul de cărți și un mănunchi de hârtii de zece lei, bani pe care mi-i luase numai mie, după ce îi scosesem din buzunar pe masă, la cererea lui. „Ăstea nu sunt cărți de poker”, zic eu, știind că unul dintre jucători nu a vrut să pună cărțile la loc în pachet, când a dat să intre ofițerul de serviciu, pentru că avea o mână bună. În plus, înainte de a fi surprinși, unul dintre cei patru tocmai rămăsese fără bani, așa că noi continuaserăm în trei, cu mai puține cărți. Acum, generalul se apucă și numără cărțile, și constată că nu sunt suficiente cărți pentru un joc de poker în patru și că lipsește oricum o mână bună, cum ar fi una cu trei ași. „Dar de unde știi cum sunt cărțile de poker?” mă încolțește generalul, ca un fel de contraargument. „Eu nu am zis că nu știu să joc poker, am zis doar că nu am fost prins jucând poker pe bani”, îl lămuresc eu. „Și, apropo de bani, aici aveți doar hârtii de zece lei. Unde ați mai văzut joc de poker cu zece lei miza, la elevi?

Argumentul acesta a fost covârșitor, cel puțin pentru tatăl meu, care, din acel moment și-a dat seama că aveam de-a face cu o înscenare. Așa că, de unde era furios că fii-su îl face de rușine, a devenit aliatul meu. Nu a spus nimic, dar se vedea că este de partea mea. De altfel, la terminarea anchetei din biroul comandantului, eu i-am cerut să mergem acasă, pentru că nu mai am de gând să petrec nici măcar un minut cu asemenea oameni duplicitari. Iar el s-a dus înapoi la general în birou și a obținut, pentru mine,  o permisie de cinci zile, ca să merg acasă și să mă liniștesc, după trauma produsă de înscenarea respectivă. Nu înțelegeam deloc de ce s-au apucat să mintă. Singurul argument posibil ar fi fost că locotenentul major în cauză ar fi vrut să ne prindă și, pentru că nu a reușit, s-a apucat să inventeze. Adică, era o problemă de orgoliu de ofițer fraierit de niște elevi. După permisie, am revenit la liceu, unde parcă nimic nu se întâmplase.

Asta, până la început de noiembrie 1971, când a fost adunat întregul liceu în careu și s-a anunțat că doi dintre elevii implicați în povestea asta au fost exmatriculați, iar celorlalți doi le-a fost scăzută nota la Purtare pe terimestrul în curs, la 3. Și, să fie învățătură de minte pentru toți, că cine va face ca ei, ca ei să pățească!

Ulterior am aflat că toți cei patru acuzați că am jucat poker fuseserăm interogați de ceistul nostru pentru aceiași poveste cu poza ceaușistă și toți patru refuzaserăm să dăm declarații despre ceea ce nu știam. Și am mai aflat că dispoziția ceistului a fost să fim cu toții exmatriculați, motivul cu pokerul fiind unul irelevant dar la îndemână, numai că, în consiliul profesoral unde s-a discutat exmatricularea, a fost o opoziție fermă și neașteptată din partea majorității profesorilor, în ceea ce mă privește, și, atunci, s-a stabilit compromisul anunțat în careu și relatat mai sus.

Ar mai fi de spus că cei doi exmatriculați au ajuns, totuși, ofțeri. Unul dintre ei chiar medic militar, ceea ce i-ar fi fost imposibil dacă rămânea în liceul de la Breaza, pentru că, doi ani mai târziu, promoției sale i-a fost interzis, prin lege, să dea la facultăți de orice profil, militar sau civil. În schimb, cei care am rămas în liceul militar am fost obligați să intrăm la școlile de ofițeri, sau să facem armata ca soldați. Era în perioada crizei din Cipru și a unuia dintre războaiele din Orientul Mijlociu, iar Armata de atunci avea nevoie de carne de tun și nu de intelectuali.

Daca ti-a placut articolul trimite-l mai departe!

Google1DeliciousDiggGoogleStumbleuponRedditTechnoratiYahooBloggerMyspaceRSS

3 Raspunsuri la Politia politică în anii 1970

  1. Emil

    „Patternul” antiintelecual s-a păstrat şi mai târziu. Din generaţia mea, mult mai târziu, nu puteau da la facultăţi civile decât cei care obţinuseră vreun premiu la olimpiada naţională la una din materiile conexe respectivei specialităţi şi 10% puteau spera că pot da examen la Academia Tehnică. Restul, vorba dvs., carne de tun la şcolile de ofiţeri. Unde am avut parte de „concurenţa” cu handicap a celor din câmpul cu flori al muncii. Workerii. Şi folosesc termenul de handicap strict în sensul lui primordial, ăla englezescu’ din sport (hand-in-cap), nu sensul peiorativ românesc al sintagmei.
    Frumos articol, felicitări.

  2. laszlo

    Pare reala povestea si eu am trecut prin incercarea de a fii racolat ca turnator.Ce ace ma nedumereste,cum de dupa toate acestea ai cerut inscrierea in PCR? Si cum de ti-sa aprobat,avand acest”trecut”nu prea curat din punct de vedere a partidului?

  3. Domnule Laszlo, nu știu despre ce experiență ați avut dumneavoastră. Ceea ce am povestit aici are câteva merite, între care sunt stilul și atractivitatea povestirii, originalitatea și chiar unicitatea întâmplărilor, precum și învățăturile de minte.

    După cum vă exprimați, puneți la îndoială veridiciatatea celor povestite. Dacă ați binevoi să fiți puțin mai atent, veți vedea că am inclus acest articol și la capitolul „istorie” din Cuiul cătării, pentru că, pe lângă meritele spuse mai sus, el îl are și pe acela de relatare a unor fapte petrecute așa cum au fost ele. Să stau acum să îmi dau cu părerea despre posibile răspunsuri la întrebările dumneavoastră ar însemna să completez povestirea cu elemente ce țin de o cu totul altă relatare.

    Deci, aveți alternativa să mă credeți pe cuvânt și să luați ce credeți că vă place sau vă interesează din ceea ce am scris mai sus, sau să vă îndoiți de veridicitatea celor relatate și să vă vedeți de treabă. Oricare ar fi alternativa pe care o algeți, nu voi folosi niciodată această rubrică a comentariilor pentru a suplimenta povestirea cu elemente la cererea cititorilor, nu pentru că nu i-aș respecta, ci pentru că o consider stilistic încheiată.

    Asta, fără nicio supărare. Așa este cu literatura. Chiar și cu cea memorialistică.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Statistici T5