Mai e o speranţă

Categoria Actualitate, Social 1.341 afisari

P8151350-MOTION

Acum o săptămână mi-am luat căţelul şi nevasta şi am plecat la munte, cu gândul să stăm în weekend acolo. Am ales Obârşia Lotrului pentru că nu mai fusesem de mult în zonă şi voiam să vedem ce mai e nou şi pentru că mai mergeau acolo nişte prieteni. Din motive tehnice am plecat Sâmbătă dimineaţa, prietenii erau acolo deja deci noi am pierdut o zi. Am găsit un loc de campare undeva pe malul Lotrului la 4 km de Obârşia. Până să ajung acolo, nu am putut să nu constat schimbările apărute faţă de ultima mea incursiune în zonă, şi anume defrişările masive, creşterea apelor lacului Vidra şi apariţia unei pârtii de schi în Zona lacului Vidra. Cum era şi firesc , au apărut ca ciupercile proprietăţile private pe marginea lacului. Sute de hectare de teren împădurit care nu aveau proprietar de zeci de ani aflându-se în gestiunea statului, au devenit brusc private, au apărut „foştiii proprietari” sau „moştenitorii” lor, care au revendicat terenurile din apropierea pârtiei de schi. Dacă ar face cineva o inventariere a acestor sărmani oameni care fuseseră „pe nedrept” expropriaţi de „fostul regim de tristă amintire” ar constata că aceştia sunt consilieri locali, primari din zonă, politicieni, „oameni de afaceri” adică baza societăţii de astăzi. Unul din ei a reuşit să „recupereze” astfel cam 300 hectare de pădure. Săracul om cât o fi suferit el sub fostul regim ştiind că i-a luat „statul” 300 dectare de pădure. Nici Paul ot România nu a reuşit cu toată moştenirea regească să pună mâna pe mai mult de 40 de hectare dar uite că aici, lotrii au mai mult succes. Priveam cum plecau camioanele încărcate cu metri cubi de lemn şi mă întrebam cât va mai dura până o va lua muntele la vale şi se va schimba relieful.Mai era unul Mahomed care aştepta să vină muntele la el, dar asta era numai aşa literar. La noi, dacă se continuă aşa cu defrişările criminale, muntele o va lua la vale şi cei care acuma sunt la munte, peste 10 ani vor locui la şes.

După prima noapte, în care a plouat, tunat şi fulgerat cât pentru tot anul în Craiova, prietenii au plecat şi am rămas singur cu soţia şi căţelul. ne-am mutat locaţia undeva mai aproape de râu, practic chiar pe malul Lotrului, de unde tocmai plecaseră alţi oamnei care luni începeau munca. După cam o oră vin spre noi trei băieţi, tinerei, pe la 20 şi de ani care ne întreabă dacă se pot instala şi ei acolo. Să fiu sincer, mi-a cam stat inima  gândind că vor veni cu manelele şi maşinile tunate şi adio linişte, natură, aer curat, deconectare. Am răspuns totuşi destul de obraznic că nu e nici o problemă, locul nu îmi aparţine, dar să lase manelele la intrare. Mă aşteptam fie să răspundă obraznic (cel puţin la fel ca mine)  fie să dea mărunt din buze, fie să se instaleze fără alte cuvinte. Spre surprinderea mea au plecat să caute alt loc, deşi locul respectiv era ideal. Când i-am văzut plecaţi m-am cam bucurat gândind că voi avea linişte, dar nu se ştia cine va veni totuşi acolo.

După cam o jumătate de oră au venit tot ei, pentru că nu găsiseră nimic mai bun. Erau patru perechi de tineri, vâlceni şi  şi-au cerut scuze că nu au găsit alt loc. De data asta plăcut surprins de bunul simţ mi-am lăsat ţepii jos şi le-am spus că pădurea este a noastră a tuturor sau mai ştii a cărui privat. S-au instalat şi deşi voiam să stau doar două zile am rămas o săptămână şi am plecat odată cu ei. În perioada cât am stat acolo, am avut timp şi să ascult manele şi să discut cu ei şi să ne acceptăm unii pe alţii. Aşa am aflat că sunt vâlceni toţi, că lucrează în străinătate unii în Italia, alţii în Spania, alţii în Anglia, că se cunosc din şcoală şi îşi fac concediile în ţară în fiecare an, dacă se poate împreună, că sunt plecaţi mulţi cu părinţii la muncă afară pentru că în ţară nu găsesc de lucru. Unii erau plecaţi de ani buni. M-am mirat că îşi fac concediile în România când ar putea să rămână  acolo unde alţii dau bani buni ca să se distreze. Am fost surprins să aflu de la nişte copii mai mici decât fiul meu, că nicăieri nu e ca acasă şi preferă să vină în ţară. Dintr-o dată am uitat şi de pădurile tăiate şi de pământul dat pe sub mână „lotrilor” zilelor noastre şi de manele şi mi-au devenit dragi. I-am întrebat dacă intenţionează să se stabilească definitiv în ţările în care lucrează şi mi-au spus cu tristeţe că ar prefera să rămână în România, dar ţara nu le oferă nici o şansă, neavând unde lucra. Unii din ei lucrau în construcţii, alţii erau şoferi, fetele lucrau unele la hoteluri, altele ca îngrijitoare. Nici unul din ei nu se simţea  umilit pentru ceea ce făcea acolo, era o muncă cinstită ca oricare alta, şi ar fi făcut-o şi acasă dacă ar fi fost posibil şi munca le-ar fi fost apreciată. Toţi sperau să strângă suficienţi bani să îşi poată cumpăra sau face o casă în ţară şi să găsească de lucru pentru a  nu mai fi nevoiţi să plece. Să fiu sincer, m-a suprins în mod plăcut maturitatea şi dragostea de ţară neafişată, nedeclarată, doar probată prin modul lor de gândire. Între timp au mai venit şi alţi prieteni şi grupul s-a dublat. A fost poate unul din cele mai frumoase concedii, m-am simţit între ei ca şi cum ne-am fi cunoscut de zeci de ani. Aşa am învăţat că manelele nu sunt otrăvitoare, totul e chestie de acceptare, toleranţă, înţelegere. Adevărul e că nu au ascultat numai manele şi nici nu au fost din cele cu tente „fiţoase”, erau pur şi simplu mai ritmate. Mă bucur că au venit acolo, mă bucur că i-am cunoscut, mă bucur că nu am plecat. Dacă toţi tinerii care pleacă la muncă, sau măcar 60% din ei gândesc ca ei, mai avem totuşi o şansă, nu suntem pierduţi. Acest concediu, a fost pentru mine nu numai o gură de aer ozonat ci şi o gură de aer cu adevărat vital, atât de necesar într-o societate care se transformă zi de zi într-o masă amorfă, insensibilă, indiferentă, în care cei care înainte se băteau cu cărămida în piept că luptă pentru dreptate până la capăt,  schimbă placa, trec în tabăra celor cu care se luptau şi îi lasă pe cei care şi-au pus speranţa în ei, cu ochii în soare. Uite că totuşi nu e totul pierdut, mai e o speranţă. Vă mulţumesc prieteni vâlceni, Casă de Piatră Alex şi Elena, să ne vedem cu bine la anul!

Daca ti-a placut articolul trimite-l mai departe!

Google1DeliciousDiggGoogleStumbleuponRedditTechnoratiYahooBloggerMyspaceRSS

2 Raspunsuri la Mai e o speranţă

  1. birlic

    Nea Marine,mi-a placut logica dumitale de foarte mult bun simt si de mare actualitate,poate e ceva nou ,aceasta plecare nu se poate compara cu perioada anilor 1948 cand tinerii se intorceau si puneau de o Revolutie,poate tinerii de acum se intorc cu un alt cult al muncii ,ca cel de acum e facut tandari fata de cel de inainte de 89 . Avem sperante in ei nu in politicienii de azi.

  2. Lt .Col.r SLAVEANU GEORGE

    Nu va mai bateti capul…Cei care au calitati si au plecat ,nu se vor mai intoarce decat poate in concediu.De fapt UE are nevoie aici de o populatie fara prea mare pregatire,are nevoie de mana de lucru ieftina,pentru multinationale,care urmaresc strict propriul profit pe un teritoriu care ii apartine.Ati uitat ca suntem o colonie a occidentului?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Statistici T5