Interspitaliceşti –partea întâi -Cu armata la filmări

Categoria Magazin 2.023 afisari

De ceva cam mult timp am făcut pauză în activitatea mea publicistică şi nu numai, forţat de probleme medicale, probleme destul de mari, care ar fi putut pune capăt definitiv supărărilor pe care le pricinuiesc unora cu scrierile mele, dar nu a fost să fie aşa. Există sus un Dumnezeu care nu şi-a luat încă mâna de pe creştetul meu aşa că o să vă mai plictisesc.

Poate nu ar trebui să spun prin ce am trecut în ultimele 3 săptămâni, dar pentru că viaţa este făcută din bune şi rele şi pentru a învăţa şi alţii sau măcar a fi avertizaţi cu privire la ceea ce pot întâmpina, am decis să public o parte din această experienţă, trecând însă sub tăcere lucruri care ar putea cauza neplăceri unor oameni care nu au nici o vină pentru ceea ce trebuie să suporte şi ei în mediul în care îşi desfăşoară activitatea.

Voi începe depănarea întâmplărilor cu finalul, pentru că a fost unul fericit dar mai ales pentru că după acest final viaţa este mai frumoasă şi concluzia este că uneori ceea ce începe prost, nu respectă regula lui Murphy. Am avut pe timpul internării mele în ultimul spital parte de sprijinul şi devotamentul nelimitat al unor persoane cărora vreau să le mulţumesc acum şi pe această cale, deşi am făcut-o şi personal. Eugen, Miru, Nicuşor, Florin, Nicu cel Mare ( ştie el cine), sunt oameni fără de care suferinţa mea ar fi fost nu numai mult mai greu de îndurat dar poate chiar şi cu alt final. Vă mulţumesc tuturor, familiilor voastre, familiei mele, tuturor celor care mi-aţi fost cu gândul şi rugăciunile aproape, chiar şi la Padova(auzişi Eugenio?), mulţumesc naşă, ai fost ca a doua mea mamă, veţi rămâne până ultimul heartbeat în inima mea proaspăt reparată!

Acum să trecem la lucruri mai .. puţin siropoase.

Ce e asta?

Printre cei care mi-au fost aproape şi fizic nu numai mintal se numără şi bunul meu prieten Putzin Vladimir, cel care este o sursă inepuizabilă de amintiri şi pilde. Ei bine aportul lui la tonusul meu post operator dar şi a celorlalţi colegi de suferinţă din salon a fost imens. Povestirile lui despre întâmplări din timpul filmărilor la care a participat cu soldaţii pe vremea lui Ceaşcă la Mihai Viteazu sau Columna, au făcut ca salonul să se umple de hohote de râs  imposibil de oprit cu toată stricteţea unei săli de terapie intensivă. Râdeam cu toată durerea pricinuită de rănile neînchise şi până şi asistentele spuneau că aşa ceva nu au mai văzut acolo, dar terapia prin râs este încă acceptată.

Să trecem la fapte. Prietenul a participat aşa cum am spus cu soldaţii din subordine la unele filmări istorice regizate de Sergiu Nicolaescu. Se ştie că acesta în tripla calitate de actor regizor şi turnător avea toate uşile deschise şi obţinea tot, inclusiv participarea militarilor la filmări. Nu îi discut stilul, caracterul, nu vreau să stric momentul. După spusele lui Miru, acesta avea obiceiul să iniţieze unele secvenţe sau cadre, cu un pistol vechi  „de arhivă” din cele care se umpleau cu praf de puşcă  numai că nu  băga şi plumbul, practic pistolul doar făcea zgomot. Aşa îşi proteja el vocea  fiind totodată convins că nu e nevoie să urle „ motoooooooor, action!” în vacarmul creat de mii de oameni şi zeci de cai  care populau zona. Mai trebuie spus să nu toată lumea era informată cu tot ce se va întâmpla, cu atât mai puţin figuranţii, cei mai mulţi soldaţi, care ştiau doar ce trebuie să facă sau să spună ei la un moment dat. Unii aveau doar rol de ţine calul (rol preluat de o parte din armată faţă de clasa politică în zilele noastre) şi ei trebuiau  să  tacă şi să lase actorii să îşi facă meseria. Dar se mai întâmpla ca uneori soldaţii să „dea o mână de ajutor” sau să răspundă la întrebări care nu le erau adresate, din dorinţa de a ajuta.

La un moment dat se turna o secvenţă din film, (aflat spre sfârşitul filmului, la timpul 1. 31.50 din film), unde  Sinan aude ceva zgomote şi îşi întreabă generalii „Ce e asta” ? Unul din apropiere răspunde „ Tabăra, s-au dus la tabără”, un altul strigă „suntem pierduţi”  iar Sinan panicat ordonă retragerea.  Ei bine, se decide filmarea  respectivă, Sergiu Nicolaescu îşi încarcă pistolul îl îndreaptă în sus apasă pe trăgaci, dar fitilul nu ia foc. Mai încearcă odată, nimic şi atunci decide să facă el ca pistolul şi strigă „poooc”. Actorii înţelegând mesajul, îşi fac treaba, Sinan se uită mirat pe lângă el şi spune replica: „Ce e asta?” Ei bine, până să apuce slujitorul lui să spună „tabăra, s-au dus la tabără”, soldatul care ţinea calul lui Sinan,  ca un militar instruit în poligoane,  răspunde :„ INCIDENT”. După câteva secunde de tăcere, toată lumea din apropiere, de la Sinan la cal, erau pe jos de râs. Soldatul nu ştia care e problema, el dăduse răspunsul corect. Se decide tragerea unei alte duble, Sergiu Nicolaescu îşi încarcă pistolul, toată lumea pe poziţie, trage, pistolul funcţionează, se aude bubuitura. Sinan, conform planului se uită pe lângă el, şi întreabă din nou „ ce e asta”?  Acelaşi soldat, mirat că Sinan nu ştie nici atâta lucru, îi răspunde doct: ”DE DATA ASTA  A PERCUTAT! „ O nouă porţie de râs spre disperarea regizorului care era mereu cu un par în cur.

Apropo de iniţierea acţiunilor cu focuri de armă şi muniţii, acelaşi sistem l-a aplicat Sergiu şi în 89, la faimoasa scenă a balconului CC unde la un moment dat se aude un vuiet, Nicolae Ceauşescu parcă, sau Elena, întreabă ce se întâmplă. Soldatul nostru nu mai era acolo să spună că „maestrul „ Sergiu tocmai aruncase două grenade ofensive (primite de la Nelu Colonelu)  printre manifestanţi , semnal dat celor care instruiţi de el şi cei cărora „le turna” filme întregi  să înceapă revolta şi să strige „jos Ceauşescu”.

Pleacă cu calul

De data asta, nu am cum să evit menţionarea unor obiceiuri de mitocan ale lui Sergiu Nicolaescu. Era un tip autocrat căruia îi plăcea nu numai să conducă, să comande,mândrindu-se cu educaţia sa cazonă,dar cu aceeaşi plăcere umilea şi dispreţuia. Au fost nenumărate cazuri în timpul filmărilor la toate filmele sale în care înjura sau gonea figuranţi dar mai ales artişti pentru că nu îi plăcea lui sau cine ştie ce ordin îi încălcaseră. Pe unul din ei chiar l-a scos din filmări. Cel mai des însă, când îi apucau crizele de personalitate, începea să înjure pe toată lumea şi spunea că el nu mai filmează, că s-a săturat şi că pleacă. În aceste situaţii se îndrepta spre maşina sa de teren de producţie japoneză-probabil unicat la acea vreme în România, de care era foarte mândru-  se suia la volan şi pleca în trombă. După o tură de deal se întorcea calmat.

În una din supărările sale, tot pe Neajlov,  la un moment dat ameninţă cu plecarea şi o ia la picior furios, numai că direcţia era greşită, probabil uitase unde îşi parcase maşina  îndreptându-se spre o zonă unde erau parcaţi  la conovăţ caii cu care se filma. Toţi se uitau miraţi la el neştiind unde se duce iar un actor chiar întreabă „unde se duce?”  Norocul lor a fost că prin preajmă se afla un alt soldat instruit, care  imediat a sesizat nuanţa şi a răspuns suficient de tare încât să audă şi furiosul Nicolaescu „de data asta pleacă cu calul!”. Toată tabăra hohotea de râs,  Nicolaescu s-a întors să vadă cine a răspuns, dar omul se mascase la teren, nu voia să plece el acasă în locul lui Sergiu.

rade calul

Buuuu!

O altă scenă, un alt soldat. Se filma  la Columna, dar în regia lui Mircea Drăgan, se ajunsese la faza de după lupta dintre daci plus romani şi invadatori. După măcel, fetele şi femeile dace trebuiau să iasă din castru şi să alerge pe câmpul de luptă să îşi identifice, strângă în braţe sau jeli soţii, fii, iubiţii, fraţii, taţii, fiecare având câte ceva de făcut,unele să îi întoarcă cu faţa în sus să îi identifice, altele să îi ridice, etc. Toate aceste lucruri fuseseră explicate, repetate, fără filmare şi fiecare fată  ştia la cine are de mers şi ce trebuie să facă.  Printre  figurante şi o fată frumoasă după care jinduiau toţi soldaţii, plus ceva armăsari din herghelia de actori, care trebuia să alerge către un soldat  să îl întoarcă cu faţa în sus, el fiind căzut cu faţa în jos şi sa îi ia capul în braţe.  Se decide filmarea, toată lumea ştia ce are de făcut era simplu. Se dă semnalul pleacă stolul de fete, „morţii” aşteptau cuminţi să fie luaţi în braţe inclusiv soldaţii, mai ales cel care avea noroc să îl strângă în braţe Cosânzeana filmărilor. Ştiind că e posibil să fie ultima oară când este luat în braţe de fata care îi sucise şi lui capul şi la propriu şi la figurat, soldatul nostru se gândeşte să mai încerce odată. Aleargă fata, vine la el, se lasă în genunchi, îl întoarce cu faţa în sus iar el, ca în jocurile de copii spune : „ buuuuuuuuuuuu!”. Fiind luată prin surprindere, fata se sperie, tipă şi cade ea pe spate. Aşa a obţinut soldăţelul încă o strângere în braţe, pentru că faza a mai necesitat o dublă.

Acum să mai aud pe cineva că spune că  soldatul român era neinstruit.

Daca ti-a placut articolul trimite-l mai departe!

Google1DeliciousDiggGoogleStumbleuponRedditTechnoratiYahooBloggerMyspaceRSS

9 Raspunsuri la Interspitaliceşti –partea întâi -Cu armata la filmări

  1. Nedvas

    Multa sanatate. V-am asteptat cu nerabdare.

  2. bebe

    N-am știut că ai probleme de sănătate, am crezut că ești plecat prin țări srăine și abia așteptam să revii.Se pare că n-ai fost rea grav bolnav pentru că tot hâtru ai rămas și mă bucur pentru asta. Așa și trebuie să fii. Sper să ne întâlnim cât de curând.

  3. dora

    Sănătate d-nule Neacșu. Și eu am crezut că sunteți în concediu. Aștept materialele dvs. cu nerăbdare. O seară bună!

  4. Multumesc Bebe si Dora. Daca eram in concediu tot scriam ceva sa ma laud si sa fac dusmanilor in necaz. Din pacate a fost vorba de probleme serioase nu intru in detalii, dar pe fisa de externare scrie negru pe alb ”VINDECAT”. Nu cred ca m-au mintit oamenii ia, ca mi-au parut oameni seriosi.

  5. ifrim

    Opaa nii la el, e viu misca! Insanatosire grabnica in parametri colonele!

  6. Ete-al dracu ca nu moare, tot mai misca din picioare..

  7. Nedvas,
    Multumesc, va dati seama cum am asteptat eu sa ma intorc… Am fost la intersectie. Glasurile si gandurile celor ce s-au gandit la mine mi-au aratat drumul.

  8. geofreeland

    Ce ne-am face fara Miru? Vesnic „tanar si ferice”, spirit viu si un biblioraft de experiente, pilde. Un intaritor pentru covalescenti si stimulator pentru imberbi.Un om adevarat, de fapt.
    Dupa patania cu cateii, mi-am imaginat ca s-a intamplat ceva. Da, uite, s-a-ntamplat! Al de Sus nu ne lasa. Inca mai e nevoie de noi. El a dat sansa si oamenii au facut-o: doctori, prieteni si alti oameni de suflet.
    Zile multe si frumoase, domnilor Neacsu si Marin, aceiasi intr-un spirit viu de care avem nevoie. Va doresc sanatate maxima, asa ca fara fitze de-acuma!

  9. Neacsum

    Multumesc domnule Geofreeland, ca intotdeauna ati atins esentialul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Statistici T5