Poveste din zilele noastre

Categoria Divertisment 1.097 afisari

 

Soarele se zvârcolește, luna vine de sub  dealuri,

Vântul bate printre ramuri și le mișcă valuri valuri

Este-o seară de poveste, o poveste de iubire

Depănată pe feisbuc, după luni de aburire.

 

O fătucă și-un fătuc, cu căpșoare cu șuvițe

S-au văzut și cunoscut pe un site banal de fițe.

Și-au trimis poze o mie, și-au dat laic, s-au  șeruit,

Povestind despre fast fuduri, înghețată cu fistic.

 

Ea -în poze-  ca-n povești, Anghelina Joli toată,

El Brad Pit din Văcărești, epilat precum o fată.

Și după atâtea  luni de dragoste virtuală

Și-au dat randevu nocturn pe o bancă lângă școală.

 

Pregătiri, parfumuri scumpe, Hugo Boss Coco Channel,

El voia s-o cucerească, dar la fel și ea pe el.

Zile-ntregi de așteptare de speranțe și de vise

Azi  urmau să se-ntrupeze, chiar și  cele interzise.

 

Și-a venit seara cea mare, Doamne ce-au mai tremurat

Oare-mi vine bine rujul, pantalonul e călcat?

Și-au pornit spre locul magic,  strecurându-se ușor

Printre picături, căci ploaia începuse binișor.

 

S-au ginit din depărtare, că erau singuri pe stradă

S-au frecat sub dioptrii, nevenindu-le să creadă

Ea,cu două lubenițe răsărind ”timid” sub  ie,

El  cu un dovleac în burtă, ochi ceacâr și o  chelie.

 

Și exact când față-n față muți și tâmpi s-au întâlnit

A trecut un taxi galben și i-a cam puțin stropit.

Uzi, dezamăgiți  și totuși parcă și un pic jenați,

Stăteau singuri pe trotuar, ca doi castraveți murați.

 

Neștiind ce să își zică neștiind cum să se poarte

S-au gândit  că e mai bine să pornească mai departe.

Și trecând  unul de altul, după –zic eu- cam un metru

Se-auziră amândoi : ”mama lui de taximetru!”

Daca ti-a placut articolul trimite-l mai departe!

Google1DeliciousDiggGoogleStumbleuponRedditTechnoratiYahooBloggerMyspaceRSS

6 Raspunsuri la Poveste din zilele noastre

  1. Geofreeland

    Excepțional! Ca o morală propun You Tube, Tudor Gheorghe Dorul călător

  2. Titi

    Tot …,,Babele,, erau mai pricepute..!!

  3. Ifrim

    Fara poezie viata e pustiu!

  4. Geofreeland

    Viața? Poezia e tot viață. Pustiul e seceta sufletului. E serul întărit și fibrinogenul care acoperă cât poate o rană zemuindă. Când mi-e dor de țara mea și asta e tot timpul, îl ascult pe Tudor, Gheorghe, fie-i darul de a fi cât mai mult cu noi. “Aceasta este țara mea/Și neamul meu cel românesc…”. Acest Gheorghe e unic, umple Sala Palatului, an de an, biletele se vând ca pâinea caldă, vine lumea la mântuire, la poezie, la cântec și dor, la bucuria împărtășită. El nu-și mai aparține, e al nostru și avem nevoie de el, e an centenar, Victor Orbán zburdă în Transilvania ca la el acasă, Austria, jefuitoarea țării de păduri, petrol și bănci se opune intrării noastre în Schengen, că nu avem frontiere sigure și suntem corupți, Olanda așijderea, și Tudor, al nost’ Gheorghe, ne bucură să uităm de toți hoții europeni și “Mărine la nunta ta/ Mărine, Măărinee…/Toate fetele jucaaaa…” Asta e viață, asta e viața și fără astea chiar ar fi pustiu. Așa e de mii de ani pe aici, în neamul românesc. Am ajuns ca în epocalul film, Zorba Grecul, la dezastrul unei afaceri, singura soluție, ca reacție, e un dans. Memorabil, și mâine e o zi, ca Scarlett în Pe aripile vântului, filozofie Zen, “nu te lega sufletește de ce e material”, sufletul și bucuria au un numitor comun, speranța. Fure cât or vrea, mormintele rămân aici, os românesc. România nu poate fi cucerită niciodată, jefuită, ca în întreaga istorie da. De ce? “Măărine, la nunta ta…” De la frații Văcărești prin Eminescu până la Păunescu, pentru români “ ca un glob de aur, luna strălucea” cum zicea extaziat Bolintineanu, totul pare o poezie, cultură și statornicie, elemente definitorii ale civilizației noastre de mii de ani. Nimeni nu a contestat că “românul s-a născut poet”. Nici nu ar putea. Poezia românească e în genă, în natura lui deterministă și viața lui, pildă mondială, e o epigramă veșnică, socratică, de neînțeles pentru alte simțiri. Tudore, ia zii, cum “Au înnebunit salcâmii…”

  5. Geofreeland

    Câteodată, când cineva, nu contează, persoană sau administrație, cu o zi înainte, îl enervase cu ceva pe tataie al meu, în dimineața următoare, după o noapte când zice-se “ e un sfetnic bun”, se trezea când nici nu mijeau zorii și se ducea în mijlocul Curții, în bătătură și se pișa. Eu dormind pe prispă, vara, sub aceeași cergă cu ei, mă mai trezeam și l-am văzut. Mult timp nu am înțeles, bunicul era ajutor de notar, avea un scris caligrafic greu de reprodus, avea o gândire tip Moromete. Era un gospodar respectat, mândru pe munca lui, până și ofițerii nemți cazați la noi în război îl respectau. Mulți ani mi-au trebuit să înțeleg gestul lui. O făcea numai când era supărat. Odată, prin multele mele vacanțe în sufletele lor, m-a văzut că îl văd. Niciodată nu am vorbit despre asta. După 50 de ani am înțeles, semn că tataia nu a murit, un fel de “ mourir c’ est partir un peu”, ascultându-l pe președintele țării mele, neamț, șef al unui for german, moștenitor patrimonial al unei organizații naziste, cu acte, într-o chestiune care era împotriva interesului românesc, în dimineața următoare, când nici nu mijeau zorii, deh mulțumirea Lui pentru o nouă zi, am repetat gestul bunicului, în bătătură, ca o ușurare de gânduri, de stres și de independență. M-am șocat însumi de un reflex benefic. Chiar priveam cum înfloresc salcâmii, cu florile lor, brebenei cum se zice la noi și cerul luminat difuz de un soare încă neieșit vederii. De fapt, o liniște și speranță de mai bine liniștea o temere indusă de o autoritate care credeam că mă reprezintă fiind acolo. Eram bunicul meu, gândeam la fel, vremurile aceleași. Pentru țara asta nimic nu se schimbă? Avem internet, suntem conectați cu lumea, istoria e aceeași? După gestul atât de comun umanoizilor, sentimentul de proprietate, că fac ce vreau în bătătura mea, m-a revoltat. Nu asta e sensul proprietății, să ne pișăm pe ea. Dimpotrivă. Dacă suntem proprietari în țara noastră, să fim demni, s-o prețuim și la nevoie să murim pentru ea, e a copiilor noștri. Tudore Gheorghe, ia zii, “aceasta este țara mea și neamul meu cel românesc…” Versurile cântecului sunt poezie, simțire, iubire. Bine zis, “ viața fără poezie e pustiu”.

  6. Ifrim

    Deoarece poezia gazdei e trecuta sus la divertisment imi permit o aroganta .Dupa modelul lui Geo si a lui tataie al sau tot cand nu se mijesc zorii o sa fac si eu acelasi lucru,sper sa nu fie un impediment pentru pietonii trecatori ca locuiesc la et.7.Acum ,cum le-o fi norocu’!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Statistici T5